Alexandra Ion

Avem nevoie de nasturi?

Scris de Alexandra Ion Luni, 24 August 2009, ora 11:34

Dacă, printr-un exerciţiu de imaginaţie, aţi găsi o uşă secretă prin care aţi putea intra şi schimba toate tarele, defectele şi minusurile lumii voastre, aţi intra? Şi dacă da, v-aţi mai intoarce? Aţi mai iubi lumea reală, aşa cum este ea? Sau aţi accepta iluzia dulce, indiferent de preţul pe care abdicarea de la realitate l-ar presupune?

Am văzut acum două seri Coraline, cu o întârziere de multe luni de la apariţia lui. Nu mă plâng de nejustificata întârziere, cred că l-am văzut în cel mai potrivit moment. Vă invit să-l vedeţi atunci când credeţi că universul mic în care obişnuiaţi să respiraţi în voie a devenit sufocant. Atunci când lumea şi graniţele ei au devenit neîncăpătoare.

Coraline este povestea unei fetiţe care inventează o uşiţă prin care evadează din casa în care este un copil nebăgat în seamă de părinţi şi ajunge într-o lume în care îşi construieşte iluzia unor părinţi atenţi şi iubitori. Încetul cu încetul, iluzia în sine devine sufocantă şi populată de monştri, iar culorile vii se transformă în colţuri întunecate. Povestea lui Coraline este o poveste bună pentru că, la un nivel mai avansat sau nu, suntem cu toţii mici copii şi ne dorim să găsim o uşă ascunsă prin care să putem picta lumea după culorile noastre.

Adevărul este că lumea lui Coraline era gri. Adevărul e că ploua mult, era mult noroi şi nu prea era îngrijită grădina. Adevărul e că locuia într-o casă veche, cu pânze de paianjeni pe pereţi. Adevărul e că părinţii ei erau mai mult absenţi. Însă, dincolo de toate neajunsurile, ideea fundamentală a filmului este că locuim într-un univers gri, cu pânze pe paianjeni şi cu mulţi oameni absenţi. Pur si simplu, trebuie să ne învăţăm să umplem golurile cu oameni şi culori reale!