Nu salvam vieti!
Scris de Alexandra Ion Luni, 12 Octombrie 2009, ora 17:12Ca orice persoană absolut comună, sunt fascinată de excepţional. Şi ca orice persoană fără apetenţă pentru excepţional, încerc să-l cobor la viaţa obişnuită, cotidiană, şi nu să-l caut în locuri neobişnute, exotice.
De-a lungul timpului, viaţa şi ceilalţi au avut întotdeauna grijă să mă ferească de excepţional. Nu am fost niciodată genială la învăţătură, ci doar o studentă bună, nu am ieşit prea des în evidenţă, n-am scris romane fluviu răsplătite cu premiul Nobel şi, de fapt, nici nu m-am apucat să scriu nimic. Punct. Sunt o persoană absolut comună…
Când am intrat în domeniul PR-ului, credeam într-un scop mai mare, general al acestuia. Adică da, activitatea noastră se rezumă uneori, la comunicate de presă, interviuri şi păstratul de relaţii bune cu jurnaliştii dar undeva, mai sus, trebuia să fie un scop general, atoatecuprinzător care să dea sens şi semnificaţii activităţilor noastre zilnice. PR-ul care facilitează comunicarea dintre companii şi consumatori, PR-ul care vindecă, PR-ul care salvează vieţi.
O metaforă prin care să mă explic: dacă un om ţipă după ajutor, PR-ul e, credeam eu, megafonul, portavocea acestui ţipăt. Ducem durerea mai departe şi o transformăm în urlet. O ducem suficient de departe cât să se audă, suficient de departe cât să se transforme în ajutor. O colorăm frumos şi o traducem în consoane şi vocale, frumos înşiruite. Altfel spus, salvăm vieţi! Chiar dacă vorbim de locurile de muncă ale unor oameni, de şansele la viaţă ale unor bolnavi de cancer samd. Salvăm vieţi! E frumos şi, în acelaşi timp, plin de orgolii să te crezi portavocea dorinţelor oamenilor! 
Din fericire, zilele acestea, naivitatea mea a suferit o lovitură puternică. M-am implicat într-o campanie care, din motive personale, îmi stârneste permanent un nod în gât. Un proiect în care chiar avem şansa de a salva vieţi. Şi în care durerea este autentică.
Şi mi-am dat seama, implicată fiind în acest proiect, că nu traducem suficient. Că nu ducem ţipătul ăla de ajutor suficient de departe. Sau că nu mai contează oricum cât de departe îl ducem. Pentru că am plecat de la o premisă greşită-cea a deşertului în care lucrăm. Şi nu e un deşert, lumea în care ni se dă să muncim, ci e supermegafon de urlete similare. Şi de oameni autişti care au învăţat să ignore ţipetele celorlalţi. Care nu se mai aud!
Nu salvăm vieţi!
4 răspunsuri la “Nu salvam vieti!”
“Oameni autişti care au învăţat să ignore ţipetele celorlalţi. Care nu se mai aud!”… Nici nu pot comenta mai mult!!! Ar fi in plus orice as zice…
Scris de Andreea Dihel în data de 12 Oct 2009 ¶
E gresit sa generalizam, sunt si ingeri printre noi, dar uneori sunt aproape invizibili! Dan este cel mai bun exemplu - http://www.erd.ro/article/2100 - si doar citind articolul veti reusi sa intelegeti ce spun. Ingerii nostrii vin de unde te astepti cel mai putin…Dan, mersi ca existi!
Scris de Zena_P în data de 12 Oct 2009 ¶
Asa e, e admirabil cazul lui Dan. Si poate fac eu o greseala ca generalizez. Insa, in spatele unei povesti cu final fericit, sunt sigura ca se ascund multe momente grele, multe usi inchise si multe clipe in care si Dan s-a simtit descurajat!
Scris de Alexandra Ion în data de 13 Oct 2009 ¶
http://blogsessive.com/wp-cont.....ogging.pdf
Scris de Cornelia în data de 14 Oct 2009 ¶