Alexandra Ion

In ce condiţii aş vota cu PSD

Scris de Alexandra Ion Vineri, 27 Noiembrie 2009, ora 13:34

Ca să fiu sinceră, nu cred că suntem o naţie de oameni extraordinar de inteligenţi. O adunătură de genii care fac lumea şi Universul să se mişte. Dimpotrivă, cel mai probabil suntem nişte mediocrităţi dintre care răsar mai rar şi doar pe alocuri minţi sclipitoare. Chiar şi în cazul celor din urmă, cred că lumea ar fi evoluat şi dacă România nu ar fi existat pe harta sa. Ar fi supravieţuit şi fără femeile noastre frumoase, şi fără fotbaliştii nostri inspiraţi, şi fără vinurile noastre de calitate. Poate că altcineva ar fi inventat peniţa, poate că altcineva ar fi scris Istoria Religiilor şi poate că nu i-am fi dus dorul lui Brâncuşi.

În acelaşi timp…

În acelaşi timp, nu cred că suntem totuşi în întregime o naţie de naivi, de nerozi lipsiţi în întregime de intelect. Refuz să cred că suntem într-atât de lipsiţi de raţionament pe cât se pare că ne cred politicienii, susţinătorii lor financiari (ăsta o fi termenul political correct pentru mogul ) şi partenerii lor din media.

Ce s-a întâmplat aseară cu dezvăluirea unui film din campania electorală din 2004, în care preşedintele loveşte un copil mi se pare nu doar o lovitură murdară de campanie electorală. Nu pun în discuţie aici fapta reprobabilă, murdară şi inumană de a lovi un copil. Cred sincer că asta e o discuţie ulterioară, care urmează să aibă loc abia după ce un specialist independent va stabili veridicitatea filmului. Nu pun în discuţie nici lipsa de spirit şi de inventivitate a preşedintelui şi răspunsul său în clipa în care a fost pus să vizioneze filmul. Poate că orice om ar fi răspuns la fel în aceeaşi situaţie. Sau poate că ar fi negat cu neruşinare, indiferent de veridicitatea filmului!

Ceea ce mi se pare fascinant este momentul şi modalitatea în care acest film a fost scos din întunericul în care zăcea uitat în vreun calculator şi remontat, cu un impact emoţional de netăgăduit, pentru a provoca cel mai mare spectacol de circ mediatic pe care l-a cunoscut România de la mineriade până în prezent. Ca să fiu clară, nu cred în existenţa moralităţii în politică! Nu există! Aspiraţiile la moralitate ale politicienilor mă dezgustă! De asemenea, nu cred că dl Patriciu a stat cinci ani ca pe jar, că a pierdut nopţile gândindu-se cu groază la bietul copil luat la pumni de preşedinte şi că abia acum, când aceste lucruri au fost scoase la lumină, poate săracul om de afaceri să doarmă liniştit, cu conştiinţa împăcată! Pur şi simplu, nu pot să cred! La fel cum nu mai cred de la 8 ani că Moş Crăciun există!

Cu toate acestea, sunt absolut siderată de modul în care o mână de politicieni calcă în picioare orice urmă de inteligenţă pe care o pot avea românii şi au pretenţia să acceptăm o tragedie ieftină de spirit latino-american. De modul în care este regizată o dramă ieftină, cu politicieni care deplâng soarta bieţilor copii bătuţi de preşedinte şi de comentatori care îşi pierd orice urmă de credibilitate profesionalism.

În orice al moment al perioadei 2004-2009 ar fi apărut acest film, înainte de referendum-ul pentru suspendare preşedintelui, după vestitul “bileţel” roz, înainte de alegerile pentru Parlament, repet, în orice al moment ar fi apărut, m-aş fi prezentat la cabina de vot şi aş fi pus ştampila pe PSD! În acest moment însă, opţiunile mele electorale au rămas neschimbate.

Iar dacă totuşi se va dovedi că înregistrarea este reală, voi avea pretenţia de la preşedintele omul care a lovit un copil, indiferent de funcţia sa politică din acel moment, să umble în genunchi, pe sticlă spartă şi cărbuni încinşi, şi să-şi ceară scuze de la toate femeile şi copiii jigniţi de fapta sa! Până atunci, însă, refuz să accept că suntem un popor de telenovelişti care mai cred în basme politice!