Citeam de dimineaţă un articol postat de Jeff Jarvis despre importanţa “apartenenţei”, a locului de origine de unde am plecat fiecare, fie că vorbim de o persoană, un produs sau de o informaţie. Iar în acest sens, “google it” funcţionează ca un fel de certificat de naştere în online pentru fiecare dintre noi. Suntem prezenţi în universul paralel recreat de Google şi, de aceea, ceilalţi vor să afle permanent informaţii despre noi. Poate fac presupuneri nefondate, bazate pe ceea ce fac eu, însă cred că cele mai vizitate pagini ale blogurilor sunt secţiunile cu informaţii “despre” respectiva persoană. Suntem “personali” în abordare iar poveştile pe care le ascultăm le vrem spuse de fiinţe reale, nu de pagini sterile deschise pe ecranul calculatorului.

Prin urmare, ca să-mi răspund la întrebarea din titlu, cred că sunt, în primul rând, rezultatul tuturor străzilor din Galaţi bătute în primii 7 de ani de viaţă, al tuturor borcanelor cu apă fierbinte primite pentru vişinile şi trandafirii furaţi din grădini. Sunt apoi un mix al tuturor cărţilor haotic citite la vârste nepotrivite. Sunt rezultatul unor profesori care şi-au pus amprenta asupra mea. Sunt produsul familiei mele mai mult decât al tuturor, care genetic vorbind, mi-au dat tot ce aveau mai bun. Si mai ales, în ultimii ani, sunt al lui Rogalski şi al lui Dan. Şi poate că, în curând, o să fiu a altcuiva. Până atunci însă, rămân cu borcanele şi cu trandafirii de o viaţă.

Voi ai cui sunteţi? Tare mult as vrea să aflu asta de la Simona, Mihaela, Alina O., Alina M, Daniela şi Irina. Dar cel mai mult aş vrea să aflu de la Cristiana, cel mai nou transfer în echipa RG

Până aflaţi poveştile morometice ale fetelor de pe scăriţă, vă las să vă bucuraţi de melodia de luni:

Zilele acestea sufocante de vară au acutizat, mi se pare, un sindrom al fugii de România. Fugim de televizor, pentru că suntem asaltaţi de ştiri şi de personalităţi publice stridente care ne ameninţă că ne va fi din ce în ce mai rău. Fugim de oraş şi de inima vie a acestuia, unde mirosul de asfalt topit şi de frică pentru ziua de mâine îţi intră acut în piele şi haine. Fugim de orice ne mai poate lovi în ultima rămăşiţă de optimism naiv pe care unii dintre noi o mai avem.

Am devenit, în ultimele luni, o naţie de depresivi maniaci şi, cumva, cred că cel mai bine vor profita de acest lucru cabinetele de psihologi la uşa cărora vom începe în curând să refacem cozile comuniste. Să sperăm doar că sunt dotate cu aer condiţionat şi că şi-au închis şi ei televizoarele, de unde urlă politicienii-vuvuzele, cele mai enervante instrumente de tortură post-modernistă.

Ca om de PR, ne vine din ce în ce mai greu să propunem idei de comunicare cu mesaj optimist. Am devenit şi noi într-atât de depresivi, încât ne vine greu să credem că o campanie cu un mesaj simpatic, jucăuş. optimist mai poate să treacă de gunoiul de ştiri negative care fac, zilele acestea, prima pagină a ziarelor. Ne-a intrat în sânge atât de mult această Românie sufocantă încât nu ştiu în ce măsură ne mai putem scutura de ea.

As propune, pentru următoarele două luni de caniculă politicianistă, să plecăm cu toţii din ţară. Să ne luăm prietenii, familiile şi căţeii să ne ducem la umbra unor state care au avut nişte politicieni decenţi, care au ştiut când e deştept să tacă şi când e bine să facă ceva. Care avem bani strânşi la puşculiţă din zile mai bune, să plecăm într-un concediu prelungit. Care nu, la muncă, oricum am înţeles că şi munca simplă e plătită mai bine decât aici. Să renunţăm la orice orgoliii inutile de corporatişti şi, două luni de vară, să vindem vuvuzele în Africa de Sud. Eu zic că nu e rău! Ar fi interesant atunci, de urmărit, zgomotul inutil al unor politicieni care urlă din gură de şarpe că pe români îi doare. Când noi ştim că pe ei nu-i doare nimic!

Şi pentru că e luni, o melodie tematică!

Care sunt mai dificile: plecările sau rămânerile pe loc? Drumurile noi sau oamenii pe care îi ştii? Autostrăzile cu 6 benzi, pe care le cunoşti ca-n palmă, sau cărările noi, neasfaltate? Ce e mai greu: să pleci sau să rămâi pe loc?

Mie personal îmi plac drumurile noi care duc mereu în acelaşi loc: aici. Unii ar putea spune ca ma învârt în cerc însă e propria mea versiunea asupra evolutiei

Si pentru ca melodia de vineri a fost deja preluată cu mult mai mult succes de altcineva, iata o recomandare de drum bun, de luni dimineata!

Săptămâna aceasta a început sub o zodie neagră iar Moira nu i-a cruţat nici pe români nici pe americani.

Ironic mi se pare că de data aceasta victimele au fost doi jurnalişti. Ambele, persoane emblematice pentru jurnalismul românesc, în cazul primului, şi internaţional, pentru cea de-a doua. Despre care ştiam cu toţii prea puţine ca oameni. Cu care, însă, învăţasem lecţiile celor mai importante evenimente internaţionale. Prin ochii cărora, o planetă întreagă a aflat ce semnificaţie au cuvinte asurzitoare precum Sarajevo, Bagdad, Intifada, Gaza şamd. Prin ochii cărora s-a oglindit o lume.

Cineva spunea într-un reportaj, aici, că dacă nu sunt suficient de clare cadrele pe care le-ai filmat, înseamnă că nu te-ai aflat suficient de aproape eveniment. Cei a căror absenţă a sărăcit zilele acestea o lume întreagă s-au aflat întotdeauna mult prea aproape de fapte a căror apropiere nouă ne era accesibilă doar prin chenarul negru al televizoarelor. Au văzut lumea sfărâmată în bucăţele, i-au auzit gloanţele şuierând în dreptul ochilor, i-au supravieţuit sau nu. Viziunea lor, alcătuită din cadre largi asupra tuturor evenimentelor importante care ne-au marcat ultimii ani, era singura noastră perspectivă asupra întregii lumi.

Personal, nu i-am cunoscut pe niciunii. Am crescut însă cu ochii lipiţi de ecranul televizorului, cu reportaje de pe front şi cu încrederea că cei care văd atât de aproape cioburile răutăţii noastre nu pot deveni decât nişte oameni mai buni. A căror absenţă, acum, nu poate decât să ne lase mai săraci.

Realitatea (da, Realitatea TV!) mi-a aruncat, însă, o palmă peste inocenţa mea sociologică atunci când, azi dimineaţă, prima ştire a matinalului era despre flacăra violet şi cum unii cred/ nu cred în principiul bioenergetic al luminii pozitive emanate de această culoare.

Pentru a confirma (sau infirma) acest principiu, arunc o provocare către colegele mele de agentie (Eliza, Simona-de la distanţă, Alina M., Alina O., Miha, Zena, Irina, Daniela şi Andreea): joi ne vom prezenta la birou îmbrăcate în violet. În acest context, vom măsura succesul zilei de joi şi îl vom cuantifica în procentul de violet purtat de fiecare

Vom reveni cu follow-up (şedinţa foto si reacţii, succes la clienţi noi, brief-uri şamd) la sfârşitul zilei de joi!

Start wearing purple! NOW!!!

O vacanţă care se anunţa cu mari şanse de a deveni un eşec, din cauza modalităţii pur româneşti de a face turism:promiţi un sejur de 4 stele, cu toate facilităţile la îndemână, peisaj de vis, ski, acces la tehnologie, toate bune şi frumoase daca ai şi putea să te bucuri de ele; dar nu poţi pentru că nu ai curent . Evident că nu proprietarul complexului era de vină pentru numărul maxim de turişti care au descoperit spre acest sfârşit de an cât de minunată este Rânca. Evident că nu se astepta ca, din 10 în 10 minute, întreaga staţiune să fie lipsită de electricitate şi, prin urmare, lipsită de toate bucuriile civilizaţiei de care nişte turişti, bucureşteni prin vocaţie, doreau să se bucure în continuare (apă caldă, căldură şamd). Nu era vina lui! Dar pentru un complex de 4 stele, cu siguranţă ar fi trebuit să aibă o variantă de back-up!

După cum ziceam, în ciuda acestor dezavantaje, am petrecut un sfârşit de an absolut fabulos. Şi am realizat, când m-am aflat la 1600 de m altitudine şi înaintea mea se întindea o plapumă groasă de nori, că toate pretenţiile mele de snobism de capitală pălesc în faţa lucrurilor minunate pe care natura ni le pune la dispoziţie pentru a umbri civilizaţia.

Vă doresc un început de an absolut minunat, în care să apucaţi fiecare să vă bucuraţi de părticica de nori care vi se cuvine! Eu încă mai zăbovesc puţin pe norişorul meu! E bine aici, lumea e mică şi nesemnificativă iar maşinile din trafic nu se vad!

Bine v-am regăsit! La multi ani!

În acelaşi timp… (more…)

Am doi ani şi oamenii sunt încă un mister pentru mine.

Avem doi ani mâine! La Rogalski Grigoriu!

De-a lungul timpului, viaţa şi ceilalţi au avut întotdeauna grijă să mă ferească de excepţional. Nu am fost niciodată genială la învăţătură, ci doar o studentă bună, nu am ieşit prea des în evidenţă, n-am scris romane fluviu răsplătite cu premiul Nobel şi, de fapt, nici nu m-am apucat să scriu nimic. Punct. Sunt o persoană absolut comună…

Când am intrat în domeniul PR-ului, credeam într-un scop mai mare, general al acestuia. Adică da, activitatea noastră se rezumă uneori, la comunicate de presă, interviuri şi păstratul de relaţii bune cu jurnaliştii dar undeva, mai sus, trebuia să fie un scop general, atoatecuprinzător care să dea sens şi semnificaţii activităţilor noastre zilnice. PR-ul care facilitează comunicarea dintre companii şi consumatori, PR-ul care vindecă, PR-ul care salvează vieţi.

O metaforă prin care să mă explic: dacă un om ţipă după ajutor, PR-ul e, credeam eu, megafonul, portavocea acestui ţipăt. Ducem durerea mai departe şi o transformăm în urlet. O ducem suficient de departe cât să se audă, suficient de departe cât să se transforme în ajutor. O colorăm frumos şi o traducem în consoane şi vocale, frumos înşiruite. Altfel spus, salvăm vieţi! Chiar dacă vorbim de locurile de muncă ale unor oameni, de şansele la viaţă ale unor bolnavi de cancer samd. Salvăm vieţi! E frumos şi, în acelaşi timp, plin de orgolii să te crezi portavocea dorinţelor oamenilor!

Din fericire, zilele acestea, naivitatea mea a suferit o lovitură puternică. M-am implicat într-o campanie care, din motive personale, îmi stârneste permanent un nod în gât. Un proiect în care chiar avem şansa de a salva vieţi. Şi în care durerea este autentică.

Şi mi-am dat seama, implicată fiind în acest proiect, că nu traducem suficient. Că nu ducem ţipătul ăla de ajutor suficient de departe. Sau că nu mai contează oricum cât de departe îl ducem. Pentru că am plecat de la o premisă greşită-cea a deşertului în care lucrăm. Şi nu e un deşert, lumea în care ni se dă să muncim, ci e supermegafon de urlete similare. Şi de oameni autişti care au învăţat să ignore ţipetele celorlalţi. Care nu se mai aud!

Nu salvăm vieţi!