Realitatea (da, Realitatea TV!) mi-a aruncat, însă, o palmă peste inocenţa mea sociologică atunci când, azi dimineaţă, prima ştire a matinalului era despre flacăra violet şi cum unii cred/ nu cred în principiul bioenergetic al luminii pozitive emanate de această culoare.

Pentru a confirma (sau infirma) acest principiu, arunc o provocare către colegele mele de agentie (Eliza, Simona-de la distanţă, Alina M., Alina O., Miha, Zena, Irina, Daniela şi Andreea): joi ne vom prezenta la birou îmbrăcate în violet. În acest context, vom măsura succesul zilei de joi şi îl vom cuantifica în procentul de violet purtat de fiecare

Vom reveni cu follow-up (şedinţa foto si reacţii, succes la clienţi noi, brief-uri şamd) la sfârşitul zilei de joi!

Start wearing purple! NOW!!!

O vacanţă care se anunţa cu mari şanse de a deveni un eşec, din cauza modalităţii pur româneşti de a face turism:promiţi un sejur de 4 stele, cu toate facilităţile la îndemână, peisaj de vis, ski, acces la tehnologie, toate bune şi frumoase daca ai şi putea să te bucuri de ele; dar nu poţi pentru că nu ai curent . Evident că nu proprietarul complexului era de vină pentru numărul maxim de turişti care au descoperit spre acest sfârşit de an cât de minunată este Rânca. Evident că nu se astepta ca, din 10 în 10 minute, întreaga staţiune să fie lipsită de electricitate şi, prin urmare, lipsită de toate bucuriile civilizaţiei de care nişte turişti, bucureşteni prin vocaţie, doreau să se bucure în continuare (apă caldă, căldură şamd). Nu era vina lui! Dar pentru un complex de 4 stele, cu siguranţă ar fi trebuit să aibă o variantă de back-up!

După cum ziceam, în ciuda acestor dezavantaje, am petrecut un sfârşit de an absolut fabulos. Şi am realizat, când m-am aflat la 1600 de m altitudine şi înaintea mea se întindea o plapumă groasă de nori, că toate pretenţiile mele de snobism de capitală pălesc în faţa lucrurilor minunate pe care natura ni le pune la dispoziţie pentru a umbri civilizaţia.

Vă doresc un început de an absolut minunat, în care să apucaţi fiecare să vă bucuraţi de părticica de nori care vi se cuvine! Eu încă mai zăbovesc puţin pe norişorul meu! E bine aici, lumea e mică şi nesemnificativă iar maşinile din trafic nu se vad!

Bine v-am regăsit! La multi ani!

În acelaşi timp… (more…)

Am doi ani şi oamenii sunt încă un mister pentru mine.

Avem doi ani mâine! La Rogalski Grigoriu!

De-a lungul timpului, viaţa şi ceilalţi au avut întotdeauna grijă să mă ferească de excepţional. Nu am fost niciodată genială la învăţătură, ci doar o studentă bună, nu am ieşit prea des în evidenţă, n-am scris romane fluviu răsplătite cu premiul Nobel şi, de fapt, nici nu m-am apucat să scriu nimic. Punct. Sunt o persoană absolut comună…

Când am intrat în domeniul PR-ului, credeam într-un scop mai mare, general al acestuia. Adică da, activitatea noastră se rezumă uneori, la comunicate de presă, interviuri şi păstratul de relaţii bune cu jurnaliştii dar undeva, mai sus, trebuia să fie un scop general, atoatecuprinzător care să dea sens şi semnificaţii activităţilor noastre zilnice. PR-ul care facilitează comunicarea dintre companii şi consumatori, PR-ul care vindecă, PR-ul care salvează vieţi.

O metaforă prin care să mă explic: dacă un om ţipă după ajutor, PR-ul e, credeam eu, megafonul, portavocea acestui ţipăt. Ducem durerea mai departe şi o transformăm în urlet. O ducem suficient de departe cât să se audă, suficient de departe cât să se transforme în ajutor. O colorăm frumos şi o traducem în consoane şi vocale, frumos înşiruite. Altfel spus, salvăm vieţi! Chiar dacă vorbim de locurile de muncă ale unor oameni, de şansele la viaţă ale unor bolnavi de cancer samd. Salvăm vieţi! E frumos şi, în acelaşi timp, plin de orgolii să te crezi portavocea dorinţelor oamenilor!

Din fericire, zilele acestea, naivitatea mea a suferit o lovitură puternică. M-am implicat într-o campanie care, din motive personale, îmi stârneste permanent un nod în gât. Un proiect în care chiar avem şansa de a salva vieţi. Şi în care durerea este autentică.

Şi mi-am dat seama, implicată fiind în acest proiect, că nu traducem suficient. Că nu ducem ţipătul ăla de ajutor suficient de departe. Sau că nu mai contează oricum cât de departe îl ducem. Pentru că am plecat de la o premisă greşită-cea a deşertului în care lucrăm. Şi nu e un deşert, lumea în care ni se dă să muncim, ci e supermegafon de urlete similare. Şi de oameni autişti care au învăţat să ignore ţipetele celorlalţi. Care nu se mai aud!

Nu salvăm vieţi!

Grey este mic, mic(nu are mai mult de o lună), e gri…are ochii albaştri şi cea mai abătută mutră felină pe care am vazut-o vreodată. Îşi caută stăpân care nu doreşte pisică de catwalk, ci felină cu personalitate şi cu gust pentru maşini şi fete. Aşteptăm oferte!

P.S. Din motive legate de proprietar cu inimă insensibilă la figuri feline cu ochi mari, nu îl pot păstra eu pe Grey.

‘dsc00160.JPG

dsc00162.JPG dsc00165.JPG

Un citat din unul cel mai bune filme pe care l-am văzut recent:

“And we must remember that all these things, the nuances, the anomalies, the subtleties, which we assume only accessorize our days, are effective for a much larger and nobler cause. They are here to save our lives.”

Mă refer strict la bucătărie…bucătaria noastră, cea folosită până acum doar pentru fumat, brainstorming şi nervi

Se ia aşa:

1. Una bucata inspiraţie Eliziana, de ordin culinar. Se automobilizeaza Eliza pentru o vizita inopinata si plina de surprize in piata din vecinatate, pentru achiziotionare: legume, patrunjel, leustean, borş ţărănesc.

2. Una bucată oală prea mică pentru o ciorbă.

3. Efortul constant al trei femei măritate/în prag de măritiş/cu mari planuri pentru o viitoare căsnicie.

Rezultatele:

O ciorbă de legume care după un maxim de efort şi atenţie feminină acordată (”Aoleu, am de trimis strategia pentru client şi nu mai am timp să amestec în borş!!!”)… s-a ars!!! Vă întrebaţi cum se poate arde o ciorbă care conţine, intrinsec, apă? Ei bine şi eu m-am întrebat asta! Şi pentru că efortul de a arde o ciorbă este unic şi inegalabil, m-am gândit că cel mai bine voi ilustra epopeea cu poze.

Concluziile acestui workshop culinar le puteti trage voi! Eu tot ce vă pot adăuga e că, până la urmă, am dres-o. Ciorba, vreau să zic. Pentru că da, aşa facem noi la Rogalski Grigoriu: vă ardem ciorba dar o dregem şi iese bună, într-un final. Şi cu o poveste care merită spusă prietenilor!

Revin pe 17 august. Intre timp, bucuraţi-vă de soare ! Respiraţi!