“Darling, the legs aren’t so beautiful, I just know what to do with them” (Marlene Dietrich).

Cu o preocupare voit exagerata pentru haine si cu multa autoironie m-am asezat dimineata in fata dulapului si-am inceput sa rasfoiesc printre haine. Daca as cumula timpul petrecut zilnic pentru alegerea outfit-ului, ca medie intr-o saptamana cred ca as ajunge sa concurez cu timpul dedicat lecturii. Oau, constat ca imi hranesc orgoliul in aceeasi masura cum imi hranesc spiritul! De ce mi-as incepe ziua cu acest supliciu? Complimente? Zambet de satisfactie in dreptul unei vitrine ? Admiratie ? Nu stiu procentele, dar raspund cu “da” la intrebarile de mai sus si nu epuizez motivele pentru care ne dam din cand in cand licenta in fata dulapului.

“Cat de bine arati !” “Ce look cool ai!” Ipocrizia complimentului e amuzanta mai ales cand vine din partea unei femei mega dichisite. Pentru ca impune un raspuns politicos si afabil la schimb. Punct din care se construieste relationarea. Ne zambim, ne admiram si intr-un final schimbam adrese de magazine nestiute, unice, dosite. De cand se face prima confesiune legata de buticul furnizor de esarfe cu broscutze, se incheie pactul. Ce ne apropie mai mult decat aceste nevinovate vicii? As vrea sa cred ca valorile. Dar aici intra in discutie o alta exegeta intr-ale stilului “Fashion is not something that exists in dresses only. Fashion is in the sky, in the street. Fashion has to do with ideas, the way we live, what is happening.” (Coco Chanel)

Suntem adesea victime ale aparentelor . Si ne lasam conduse de aceasta superficialitate: judecam o cunostinta noua in primele 5 secunde dupa postura, dupa cum se imbraca, ne preocupa evaluarea altora si depunem eforturi sa trecem testul simpatiei. Lectiile vestimentare le luam in primul rand de la prieteni, colegi, persoane cu care ne vedem in fiecare zi. Ne straduim sa cream o funda altfel la cordon, intelegem eforturile celorlalte, le apreciem si ne solidarizeaza. Dar memorabil ramane felul in care incrucisam picioarele, ridicam privirea sau indepartam o bucla dupa ureche. Eu cred ca asta da nota de trecere atunci cand vorbim despre a avea sau nu stil.

Sunt curioasa cu ce asociaza stilul Anda Copaceanu, Cristiana Andrei, Isabela Ionita si Alina Melescanu.

Bucuresti , 10 iunie 2012 – Ultimul studiu asupra preferintei romanilor fata de branduri indica o tendinta de crestere in favorabilitate pentru companiile implicate si responsabile social. Cu 10 procente in plus fata de 2010, persoanele intervievate au declarat ca au incredere si cumpara produse provenind de la companii care s-au facut utile si vizibile in viata lor. Bucuresti, 10 iunie 2013 – Agentia de PR Rogalski Grigoriu a inregistrat o crestere cu …% a cifreri de afaceri in urma programelor de comunicare CSR initiate si derulate pentru clientii sai.

Acestea sunt comunicate de presa in draft. Imi doresc sa avem ocazia sa trimitem cat mai multe astfel de informari pentru clientii nostri. Imi mai doresc sa contribuim real in viata oamenilor, prin programele pe care le propunem, sa avem puterea sa realizam proiecte care sa fie relevante si utile pentru clientii clientilor nostri.

Ma onoreaza aceasta pozitie si ma motiveaza deopotriva! Vreau sa contribui la intarirea reputatiei si la cresterea acestei companii, care este una de suflet pentru mine. In acest moment, programele si campanile facute de noi ne recomanda, clientii ne multumesc pentru contributia la soliditatea business-ului, iar tinerii absolventi ai scolilor de comunicare se bat pe un loc de internship in Rogalski Grigoriu. De azi inainte, ma angajez ca aceasta calatorie sa continue in siguranta, fara goluri de aer pe cat posibil, doar cu loop-uri din cand in cand Imi mai doresc sa fac impreuna cu colegele mele lucruri care sa ne placa noua in primul rand si care sa ii faca sa se simta mandri de noi pe cei apropiati.

Ieri am sarbatorit zece ani de cand am terminat FJSC (Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii). A 14-a promotie de jurnalisti si specialisti in comunicare de dupa revolutie. Toti destepti si frumosi, cum altfel Emotii, pupaturi, securi ingropate, amintiri si multe promisiuni de revederi grabnice.

Am vazut o generatie condusa mai mult de “a avea” decat de “a fi”. Fortati de vremuri, am luat cat de mult am putut ca sa ajungem repede unde ne-a chemat vocatia sau pur si simplu nevoia. Am vorbit ieri despre noi si ce suntem pe dinauntru mai mult decat in toti cei patru ani de facultate, cand eram mai preocupati de unde sa ne angajam decat de ce avem de luat din anii si experinta de student. Am pornit in profesie ca intr-un circuit de formula 1 - in viteza ca sa bifam la capitolul experienta in munca, sa luam, sa dobandim, sa avem. Si ne-am oprit ieri sa schimbam pneurile, dupa zece ani. In pauza asta am gasit oameni puternici, intelepti, responsabili si dornici sa aduca valoare si sa contribuie profesiei lor.

Printre lectiile si povestile de viata auzite s-au repetat trei:

1. recunostinta fata de profesori pentru cum au contribuit ei in viata fiecaruia. Si de aici pana la ideea de intoarcere la buchia cartii a fost doar un pas. Un modul de jurnalism si stiintele comunicarii in 2010 pentru alumni?

2. dorinta de a constui mai departe o cursa de echipa. Ne-am intersectat si depasit si alergat prin piata in toti anii astia, uneori fara sa stim ca vocea care raspundea la un telefon era a unui fost coleg de scoala. Avem acum o lista de nume updatata dupa casatorii, divorturi, incuscriri, cumetrii, schimbari de identitate. Carte tehnica cu instructiunile de baza in pastrarea unei relatii

3. constizarea nevoii de viteza si a riscurilor acestei curse. Pentru unii va fi nevoie de inca zece ani pana sa se mai opreasca o data la echipa tehnica. Ieri am igienizat pista, am creat spatiu de manevra si o energie noua care sa tina in viata masinaria asta meteorica numita de noi “generatia apocalipsei”.

Va recomand cu caldura sa va ganditi la un fost coleg de scoala si sa va amintiti o experienta care v-a amuzat, intristat, enervat. Si apoi sa-l sunati si sa i-o impartasiti. Face toti bani, va asigur. Si incep acum o leapsa pe subiectul asta pe care o dau in primul rand colegelor mele Alexandra, Mihaela, Irina, Zena, Eliza, Alina M, Alina O. Abia astept sa va citesc povestea.

PS: Dupa ce am plecat de la intalnirea de ieri dimineata, m-a oprit un echipaj de politie pentru viteza, da

cu curiozitate spre lecturi surprinzatoare, filme si experiente impartasite cu autenticitate

cu sufletul deschis pentru oamenii buni si valorosi care sunt langa mine

cu dorinta de a termina scoala pe care inceput-o acum un an si jumatate

cu liniste in suflet si convingerea ca lucrurile bune vin fara zbucium, cu transformare si evolutie continuue

cu bucurie ca-i am langa mine sanatosi si veseli pe cei mai importanti oameni de pe pamant, parintii mei

cu dragoste si generozitate pentru toti cei care vor avea nevoie de ajutorul meu

cu ambitia de a ma tine de activitatile pe care am vrut dintotdeauna sa le fac pentru mine, gen mai mult sport, plimbari afara, renuntarea la fumat, odihna si relaxare organizate, dar pe care le-am amananat adeseori motivand lipsa de timp

cu detasare de scopul in sine si cu mai multa bucurie pe calea parcursa in atingerea lui

am si niste indicatori de performanta ca sa ma evaluez la finalul lui 2010. sper sa reusesc in ce mi-am propus si mai sper ca toti cei pe care ii cunosc sa aiba un an surprinzator.

sambata, urat afara, cu o creanta de cativa ani la serviciile tv de stat, decid sa “ma educ”. si ma astept sa merite efortul si banii platiti de-a lungul anilor. dau peste marina almasan. never been a fan of! m-am incapatanat sa urmaresc cap-coada “ne vedem la tvr”, povestea trista a unui cuplu puriu, cu o ea sotie de sot celebru (?), indragostita de prietenul cel mai bun al cunoscutului sot, acesta din urma aflat intr-o stare de sanatate precara. sotia prezenta in platou, alaturi de ea vine prietenul de familie, nu lipseste nici soacra protagonistei si, lovitura de teatru: sotul, in scaun cu rotile. invitati speciali sa analizeze povestea: dna marina voica, dr. bebe mihaescu, mihai pocorschi, publicul din platou. de fapt, un joc pentru copiii de grupa mica in care au intrat atat invitatii cat si publicul, adresand intrebari si mimand interesul pentru o poveste care se vedea de la o posta ca era o minciuna, fabricata doar pentru a umple intervalul orar.

m-am simtit ofensata profund de pretentia de veridic a povestii si de falsitatea protagonistilor. stiu, dreptul meu, singurul de altfel, e acela de a schimba programul. asa cum au facut milioane de romani, pentru ca emisunea s-a bucurat de 0.51 puncte de audienta pe targetul all urban.

si revenind la taxa, daca tot o platesc, macar naduful sa mi-l vars. impostura se pedepeseste la posturile comerciale cu scadere de rating si implicit cu incasari slabe din advertising. cum pedepsim impostura adapostita de lege?

apas pe butonul de cuplat siguranta doar cat sa-l gasesc pe cel cu off de la telecomanda!

si deschid acum o lista neagra a emisiunilor de televiziune care ar trebui interzise.

ma uit cu respect la acei antreprenori de la noi, care au avut o idee de business beton, au implementat-o ca la carte si isi aliniaza si acum organizatia la conditiile mediului, inovatia pornind intotdeauna din interiorul companiei. pe ei as vrea sa ii aud vorbind prin ziare despre modele de business, despre culturi organizationale, despre motivare si despre leadership in companii cu mai putin de 25 de angajati. sunt sigura am avea cu totii ce invata de la ei.

cand aud ca se vorbeste despre aceste organizatii la gramada, sub titulatura de intreprinderi mici si mijlocii, am senzatia ca am in fata o groapa mare de taxe si impozite neplatite, de tacamuri folosite care stau asa doar doar o veni cineva sa le spele. asupra acestui sector s-a creat perceptia ca e complet ingropat in fiscalitate, ca stagneaza, practic ca nu are nici o sansa. cu toate astea, privind descentralizat, sunt business-uri mici care merg foarte bine conduse de antreprenori care nu-si permit sa se planga mai mult de 5 minute pentru ca in restul de 55 cauta activ solutii. ei au povesti autentice de spus si mai au generozitatea de a le impartasi pentru ca le place jocul, nu castigul imediat.

in curand vor avea o platforma proprie. ramaneti aproape, vor vorbi in soapta

am gasit acum articolul in schite si mi-am amintit ca nu l-am publicat din august: am asteptat niste poze de la concertul U2 360 de la paris, care mi-a placut maxim.

si pentru ca prietena mea intarzie cu pozele alea si pentru ca in curand o sa nasca si va avea un motiv in plus sa ma amane, va prezint doar parada aviatica de ziua frantei.

insa concertul e in suflet si-i dau replay mereu.

1. lipsa de reactie a bloggerilor in directia amendarii campaniei de comunicare la cald, adica in momentul lansarii ei (am vazut pe pielea noastra ca lucrurile se pot indrepta din mers atunci cand esti tras de urechi la timp )

2. in lipsa unui dirijor, adica a unui plan de campanie coerent, majoritatea alege sa taca. nu sa intrebe, nu sa se informeze, nu sa lanseze dezbateri pe subiectul cu pricina. oare vine prea devreme discursul despre responsabilitate al lui vlad ? pentru ca sub umbrela aceasta intra atat cuvantul rostit/scris, cat si lipsa acestuia.

si mergand mai departe pe firul responsabilitatii, m-am trezit cu o idee in cap: vom putea vorbi vreodata despre blogosfera ca de a patra putere in stat? cat mai dureaza pana cand cineva din blogroll-ul nostru va schimba un guvern sau va numi un presedinte?

you listen to him and everything looks so clear all of a sudden.

“I will not talk about the crisis”, but the questions he asks reveal you the way to succeeds in difficult times.

michael conrad is a poem: you listen to him and you get inspired.